Moartea este un subiect incomod, despre care mulţi preferă să nu vorbească. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, cu toţii suntem, în mod inevitabil, afectaţi de ea. Moartea este o realitate crudă şi dureroasă.

Niciodată nu suntem pregătiţi să pierdem în moarte un părinte, partenerul de viaţă sau un copil. O astfel de tragedie poate să lovească pe neaşteptate sau poate să apară în urma unei îndelungi suferinţe. În ambele situaţii, durerea provocată de pierderea cuiva drag nu poate fi evitată, iar gândul că moartea este sfârşitul ireversibil al vieţii are uneori consecinţe devastatoare.

Antonio, al cărui tată a murit într-un accident de maşină, a spus: „Te simţi ca şi cum cineva ţi-a luat cheile de la casă. Nu te mai poţi întoarce niciodată acolo. Rămâi doar cu amintirile. Aceasta este acum realitatea şi, deşi pare îngrozitor de nedreaptă, nu poţi face nimic să o schimbi”.

Dorothy a suferit o pierdere asemănătoare. Rămasă văduvă la vârsta de 47 de ani, ea a încercat să caute răspuns la întrebările care o frământau. Deşi, ca profesoară la o şcoală duminicală, îi învăţa pe copii că sufletul trăieşte după moarte, în adâncul sufletului ei Dorothy nu era convinsă că lucrurile stau aşa. Odată, ea l-a întrebat pe un pastor anglican: „Ce se întâmplă cu noi când murim?”. Pastorul i-a răspuns: „Nimeni nu ştie. Trebuie doar să aşteptăm”.

Suntem oare pur şi simplu condamnaţi „să aşteptăm” pentru a afla ce se întâmplă cu noi după moarte? Există vreo modalitate de a afla dacă moartea pune capăt definitiv vieţii?