M-am născut la o mică fermă dintr-un sat din Galicia, provincie aflată în nord-vestul Spaniei, într-o familie cu opt copii, eu fiind a patra. Pe atunci, în Spania era obiceiul ca părinţii să-şi trimită cel puţin un copil la mănăstire sau la teologie. În familia noastră, trei dintre copii s-au conformat acestui obicei.

La vârsta de 13 ani am mers la o mănăstire din Madrid, unde se afla sora mea mai mare. Atmosfera de aici era austeră. Nu existau legături de prietenie, doar reguli, rugăciuni şi multă sobrietate. Dis-de-dimineaţă ne strângeam în capelă ca să medităm. Deseori însă stăteam fără să mă gândesc la nimic. Apoi cântam cântece religioase în latină şi asistam la liturghie, care se ţinea tot în latină. Nu înţelegeam aproape nimic, iar Dumnezeu era foarte departe de mine. Zilele se scurgeau într-o linişte apăsătoare. Când o întâlneam pe sora mea, nu aveam voie să-i spun decât: „Ave Maria, fecioară preacurată!”. Călugăriţele ne lăsau să stăm de vorbă doar o jumătate de oră după fiecare masă. Viaţa la mănăstire nu se compara cu viaţa fericită de acasă! Mă simţeam singură şi deseori plângeam.

Deşi nu mă consideram o persoană evlavioasă, la vârsta de 17 ani am depus jurământ şi am devenit călugăriţă. Am făcut acest pas din sentimentul datoriei, însă, la scurt timp după aceea, am început să mă întreb dacă aveam cu adevărat vocaţie religioasă. Călugăriţele îmi spuneau că persoanele care au asemenea îndoieli ajung în iad. Însă îndoielile mele au persistat. Ştiam că Isus Cristos nu dusese o viaţă de ascet, ci îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului învăţându-i pe oameni şi ajutându-i (Matei 4:23-25). La vârsta de 20 de ani mi-am dat seama că locul meu nu era la mănăstire. În mod surprinzător, stareţa mi-a spus că, întrucât aveam îndoieli, cel mai bine era să-mi fac repede bagajele şi să plec. Se temea, probabil, că le voi influenţa şi pe celelalte fete. De aceea, am plecat de la mănăstire.

 Când m-am întors acasă, părinţii au fost foarte înţelegători cu mine. Nu după mult timp am plecat la fratele meu în Germania, pentru că în satul nostru nu găsisem nimic de lucru. El făcea parte dintr-un grup de spanioli comunişti expatriaţi. Mă simţeam bine printre acei oameni care militau pentru drepturile muncitorilor şi pentru egalitate între bărbaţi şi femei. Prin urmare, am devenit comunistă şi m-am căsătorit cu un bărbat din acel grup. Consideram că fac ceva util distribuind materiale comuniste şi luând parte la marşuri de protest.

Dar, după un timp, am început din nou să am îndoieli. Am observat că, deseori, comuniştii nu făceau ceea ce spuneau. În 1971, câţiva membri tineri ai grupului nostru au incendiat Consulatul Spaniol din Frankfurt în semn de protest faţă de nedreptăţile comise de regimul dictatorial din Spania. Eu însă n-am fost de acord cu felul în care şi-au exprimat ei nemulţumirea. Atunci am început să am şi mai multe îndoieli referitoare la acest grup.

După ce s-a născut primul nostru copil, i-am spus soţului meu că nu voi mai participa la şedinţele comuniste. Niciuna dintre prietenele mele nu m-a vizitat după ce am născut. Mă simţeam foarte singură. Deseori mă întrebam care este scopul vieţii. Merita oare să fac atâtea eforturi în încercarea de a schimba lumea?

În 1976, un cuplu de Martori ai lui Iehova spanioli au bătut la uşa noastră şi mi-au oferit literatură biblică. Am acceptat-o, iar la următoarea vizită le-am pus multe întrebări despre suferinţă, inegalitate şi nedreptate. Am fost surprinsă când am văzut că răspundeau cu Biblia la orice întrebare. De aceea, am fost imediat de acord să încep un studiu biblic.

La început, discuţiile mele cu ei au fost pur informative. Lucrurile s-au schimbat însă când eu şi soţul meu am început să asistăm la întrunirile de la sala Regatului. Pe atunci aveam doi copii. Plini de amabilitate, Martorii ne luau de acasă şi ne ajutau să avem grijă de copii în timpul întrunirilor. Treptat am început să-i îndrăgesc pe Martori.

Cu toate acestea, mai aveam unele îndoieli de natură religioasă. Când le-am făcut o vizită rudelor din Spania, unchiul meu, care era preot, a încercat să mă convingă să nu mai studiez Biblia. Însă Martorii locali m-au ajutat foarte mult. Ei mi-au răspuns la întrebări aşa cum făcuseră şi Martorii din Germania. Prin urmare, după ce m-am întors în Germania m-am hotărât să reiau studiul, deşi soţul meu n-a vrut să mai studieze. În 1978 m-am botezat ca Martoră a lui Iehova.

Cunoaşterea adevărului biblic mi-a dat un scop real şi un sens în viaţă. De exemplu, 1 Petru 3:1-4 le îndeamnă pe soţii să le fie „supuse” soţilor lor cu „respect profund” şi să cultive un „spirit blând şi liniştit, care este de mare valoare în ochii lui Dumnezeu”. Aceste principii m-au ajutat să-mi îndeplinesc rolul de soţie şi de mamă.

Au trecut 35 de ani de când sunt Martoră. Sunt fericită că eu şi patru dintre cei cinci copii ai mei facem parte dintr-o familie mondială de fraţi şi surori care îi slujesc lui Dumnezeu.