În timpul Imperiului Roman, mulţi oameni deveneau sclavi în urma cuceririlor militare sau a răpirilor. Cei prinşi erau vânduţi şi, de regulă, nu-şi mai vedeau niciodată familia.

Sclavii folosiţi în mine munceau până când mureau. Cei care munceau pământul şi cei care se îndeletniceau cu treburile casnice duceau o viaţă mai uşoară. Unii sclavi erau obligaţi să poarte la gât un lanţ de fier cu o plăcuţă. Pe aceasta era trecută recompensa oferită de stăpân celui ce îl prindea şi îl aducea înapoi pe sclavul fugar. Sclavilor care încercau să scape de mai multe ori li se făcea un semn pe frunte cu fierul roşu, de obicei litera F, de la cuvântul latin fugitivus, adică fugar.

În cartea biblică Filimon se vorbeşte despre un sclav fugar, pe nume Onisim, pe care apostolul Pavel l-a trimis înapoi la Filimon, stăpânul de la care fugise. Deşi legea îi permitea lui Filimon să-l pedepsească cu asprime pe Onisim, Pavel l-a rugat pe Filimon ‘să-l primească cu drag’, în numele iubirii şi al prieteniei dintre apostol şi stăpânul acestui sclav (Filimon 10, 11, 15-18).

Fenicia, pe teritoriul căreia se află în prezent Libanul, era cunoscută pentru purpura de Tir. Regele Solomon din Israelul antic a procurat de la un artizan din Tir „lână vopsită în purpuriu” pentru templul din Ierusalim (2 Cronici 2:13, 14).

Purpura de Tir era cea mai scumpă vopsea din acele timpuri, mai ales datorită procesului complicat de fabricare. Mai întâi, pescarii strângeau cantităţi mari de moluşte cu cochilie spiralată (murex) *. Pentru vopsirea unui singur veşmânt erau necesare aproximativ 12 000 de moluşte. Acestor melci marini li se înlăturau cochiliile şi li se scoteau glandele ce conţineau o substanţă colorată. După ce era amestecată cu sare, substanţa era lăsată trei zile la aer şi la soare. Apoi amestecul era pus într-un vas care se acoperea şi se fierbea cu apă de mare câteva zile.

Sute de ani, fenicienii şi-au păstrat pieţele de desfacere a purpurei de Tir mai ales datorită relaţiilor comerciale înfloritoare şi teritoriilor pe care le-au colonizat. Vestigii ale acestui meşteşug s-au descoperit în bazinul Mării Mediterane, chiar şi în extremitatea vestică, la Cádiz (Spania).