Am început să fac gimnastică şi culturism, iar, mai târziu, am deschis o sală de sport în San Leandro (California, SUA). Am colaborat cu numeroşi culturişti, dintre care unul câştigase chiar titlul Mr. America. Deşi am făcut exerciţii pentru a avea un corp atletic, n-am reuşit să-mi umplu golul din suflet.

Un prieten de la sală, care ştia că mă interesa Biblia, mi-a propus să mă întâlnesc cu o cunoştinţă de-a lui. În dimineaţa următoare, un Martor al lui Iehova a venit la mine acasă. Patru ore mi-a răspuns la întrebări cu Biblia. L-am rugat să se întoarcă în aceeaşi zi şi am discutat cu el din Biblie până la miezul nopţii. Am fost uimit de ceea ce am aflat şi l-am întrebat dacă puteam să-l însoţesc a doua zi în lucrarea de predicare. M-a fascinat modul în care răspundea cu Biblia la întrebările oamenilor. Mi-am zis că asta voiam să fac şi eu!

Am renunţat la afacerea mea şi l-am însoţit în predicare pe acest pionier, cum se numesc Martorii lui Iehova care slujesc cu timp integral. În mai 1948, m-am botezat la un congres ţinut pe Cow Palace Arena din San Francisco (California). Mai târziu, în acelaşi an, am devenit şi eu pionier.

I-am rugat pe Martori să o viziteze pe mama mea. Ea a fost receptivă la mesajul Bibliei şi, nu după mult timp, a devenit Martoră a Iui Iehova. Deşi rudele n-au fost de acord cu această schimbare, mama i-a slujit cu fidelitate lui Dumnezeu până când a murit, mulţi ani mai târziu. Nicio altă rudă a mea n-a devenit Martoră.

În 1950 m-am mutat în Grand Junction (Colorado). Aici am cunoscut-o pe Billie. Ea s-a născut în 1928 şi a crescut pe timpul Marii Depresiuni. Mama ei, Minnie, îi citea din Biblie în fiecare seară la lumina slabă a unei lămpi cu petrol. Billie a început să citească la patru ani şi ştia pe de rost multe relatări din Biblie. La sfârşitul anilor ’40, mama ei a studiat Biblia cu Martorii şi a învăţat că iadul nu este un loc al chinului veşnic, ci mormântul comun al omenirii (Eclesiastul 9:5, 10). Atât Minnie, cât şi soţul ei au devenit Martori.

În 1949, după ce a absolvit o facultate din Boston, Billie s-a întors acasă şi a început să studieze cu atenţie Biblia. În loc să înceapă o carieră ca profesoară, ea a ales să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Billie s-a botezat în 1950 la Congresul Internaţional al Martorilor lui Iehova, ţinut pe Yankee  Stadium (New York). La scurt timp după aceea ne-am cunoscut, ne-am căsătorit şi am început serviciul cu timp integral.

Prima dată am slujit în Eugene (Oregon), unde ne-am făcut mulţi prieteni. În 1953 ne-am mutat în Grants Pass (Oregon) pentru a ajuta micuţa congregaţie de aici. Mai târziu, în acelaşi an, am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a 23-a clase a Şcolii Biblice Galaad, aflată lângă South Lansing (New York), la circa 400 de kilometri nord-vest de oraşul New York.

În decembrie 1954, după cinci luni de la absolvirea Galaadului, eu şi Billie ne-am urcat într-un avion cu două elice de propulsie, având ca destinaţie Brazilia. După o oră de zbor, un motor s-a defectat, dar am aterizat în siguranţă în insulele Bermude. După o altă aterizare forţată în Cuba, unde am aşteptat 36 de ore, am ajuns la Filiala Martorilor lui Iehova din Rio de Janeiro, Brazilia.

După o şedere scurtă, am mers împreună cu Billie şi cu alte două surori misionare în Bauru (São Paulo) pentru a înfiinţa o casă de misionari. Oraşul avea peste 50 000 de locuitori, iar noi am fost primii Martori.

Mergeam din casă în casă şi făceam vizite ulterioare. Dintr-o dată, preotul catolic local a început să ne facă greutăţi. Mergea în urma noastră şi le spunea oamenilor să nu mai stea de vorbă cu noi. Însă, după câteva săptămâni, o familie numeroasă a acceptat adevărul Bibliei, iar mai târziu s-a botezat. Nu după mult timp şi alţii au început să studieze.

O rudă a familiei care se botezase era preşedintele unui club renumit. Am făcut demersuri pentru a ţine un congres în sala acelui club. Când preotul local a cerut să ni se rezilieze contractul, preşedintele i-a convocat pe membrii clubului şi le-a spus că va demisiona dacă vor rezilia contractul. Astfel am putut să ţinem congresul.

Un an mai târziu, în 1956, am fost invitaţi la congresul de district din Santos (São Paulo). Aproape 40 de fraţi din congregaţia noastră au mers cu trenul până acolo. La întoarcerea în Bauru, am găsit în cutia poştală o scrisoare în care eram anunţat că voi sluji ca supraveghetor itinerant şi voi vizita congregaţiile. Astfel am început o lucrare de aproape 25 de ani, timp în care am străbătut aproape toată Brazilia.

Pe timpul acela, mijloacele de transport erau rudimentare. Am parcurs aproape toată ţara cu autobuzul, cu trenul, cu căruţa, cu bicicleta şi pe jos. Unul dintre primele oraşe pe care le-am vizitat a fost Jaú (São Paulo). Aici am avut o confruntare cu preotul.

„Nu puteţi să le predicaţi «oilor mele»”, a obiectat el.

„Dar nu sunt oile dumneavoastră”, i-am răspuns noi. „Sunt ale lui Dumnezeu.”

Am făcut demersuri pentru a rula un film despre lucrarea noastră mondială de predicare, intitulat Societatea lumii noi în acţiune, dar preotul a pus o gloată să ne atace. Am anunţat imediat poliţia. Când preotul şi gloata de enoriaşi au ajuns la teatru, au fost întâmpinaţi de un zid de poliţişti cu puştile îndreptate spre ei. Auditoriul, foarte numeros, a apreciat mult filmul.

 Aproape peste tot ne-am lovit de ură religioasă şi de împotrivire. De exemplu, în Brusque, lângă Blumenau (Santa Catarina), am cunoscut două pioniere care slujeau în pofida multor împotriviri. Însă perseverenţa şi răbdarea lor au fost răsplătite. Astăzi, după mai bine de 50 de ani, în această regiune există peste 60 de congregaţii înfloritoare, precum şi o frumoasă sală de congrese în apropierea oraşului Itajaí.

Am petrecut clipe de neuitat alături de fraţi când am făcut pregătiri pentru congresele mari. În anii ’70, am slujit ca supraveghetor al congreselor ţinute pe marele stadion Morumbi. Celor aproape o sută de congregaţii din împrejurimi li s-a cerut să trimită câte zece vestitori pentru a curăţa stadionul în noaptea dinaintea congresului.

Când fotbaliştii au ieşit de pe stadion, unii dintre ei au spus cu dispreţ: „Uită-le şi pe femeile astea pricăjite cu mătura şi cu mopul”. Totuşi, pe la miezul nopţii, tot stadionul era curat! Administratorul stadionului a spus cu admiraţie: „Oamenii mei ar fi făcut într-o săptămână ce aţi făcut voi în câteva ore!”.

Tatăl meu a murit în 1980, iar la puţin timp după aceea ne-am întors în Statele Unite pentru a avea grijă de mama, care locuia în Fremont (California). Ca să putem continua pionieratul, noaptea făceam curat în birouri, iar ziua le predicam vorbitorilor de limbă portugheză. Mai târziu, ne-am mutat în apropiere de San Joaquin Valley, unde am predicat în teritoriul de limbă portugheză, între Sacramento şi Bakersfield. În California există acum în jur de zece congregaţii de limbă portugheză.

După moartea mamei mele în 1995, ne-am mutat în Florida şi l-am îngrijit pe tatăl lui Billie până când acesta a murit. Mama ei murise în 1975. În 2000 ne-am mutat în sud-vestul statului Colorado, într-o regiune muntoasă şi aridă. Aici am slujit cu timp integral şi le-am predicat amerindienilor din rezervaţiile Navajo şi Ute. Din nefericire, Billie a murit în februarie 2014.

Sunt profund recunoscător că acum mai bine de 65 de ani am întâlnit un Martor al lui Iehova care mi-a răspuns cu Biblia la toate întrebările. Ce bine că am verificat tot ce mi-a spus el! Lucrul acesta a însemnat pentru mine o viaţă plină de satisfacţii în serviciul pentru Dumnezeu.