Încă de mică, am iubit adevărul. Voiam să-mi dedic viața lui Iehova și să mă botez. Am fost foarte încântată să-mi ating acest obiectiv la vârsta de 13 ani. Când aveam 14 ani, fratele Helge Linck a m-a întrebat dacă nu m-am gândit să încep pionieratul. Îmi amintesc acest moment ca și cum ar fi fost ieri! Deși tata și mama slujiseră ca pionieri temporari (numiți în prezent pionieri auxiliari), habar n-aveam ce înseamnă să fii pionier regular. Însă întrebarea fratelui Linck a făcut să încolțească în inima mea dorința de a face mai mult în serviciul lui Iehova.

 În 1974, tulburările politice din Etiopia au dus la arestări, crime și conflicte. Pe atunci nu puteam predica din casă în casă și nu ne puteam întâlni decât în grupuri mici. Părinții ne-au ajutat pe noi, copiii, să ne pregătim pentru persecuții și mai mari. Cu ajutorul principiilor biblice, am înțeles ce înseamnă neutralitatea creștină. Am învățat că Iehova avea să ne ajute să știm ce să spunem dacă eram interogați și că, uneori, cel mai bine era să nu spunem nimic. (Matei 10:19; 27:12, 14)

 După ce am absolvit școala, am început să lucrez pentru compania aeriană Ethiopian Airlines. Într-o dimineață, când am venit la muncă, colegii mei m-au felicitat pentru că fusesem aleasă să conduc o paradă cu ocazia unei sărbători naționale. M-am dus imediat la șeful meu să-i spun că nu voi participa la sărbătoare pentru că doream să-mi păstrez neutralitatea creștină.

 A doua zi, când eram la muncă, am văzut în depărtare niște bărbați cu puști pe umăr îndreptându-se spre ghișeu. Mi-am zis că veneau să aresteze pe cineva care voia să fugă din țară. În schimb, au arătat cu degetul spre mine. Nu înțelegeam ce voiau de la mine. Acea zi a început ca toate celelalte, însă a luat o întorsătură neașteptată.

 Soldații m-au dus într-un birou și m-au interogat ore în șir. Ei m-au întrebat: „Cine îi plătește pe Martorii lui Iehova? Lucrezi pentru Frontul de Eliberare a Poporului din Eritreea? Lucrați tu sau tatăl tău pentru Guvernul Statelor Unite?”. Deși a fost o situație foarte stresantă, nu mi-am pierdut liniștea. Am simțit că Iehova era cu mine. (Filipeni 4:6, 7)

 După interogatoriu, soldații m-au dus la o casă transformată în închisoare și m-au pus într-o cameră de 28 m², în care se aflau alte 15 femei tinere, închise din cauza convingerilor lor politice.

 În acea noapte, în timp ce stăteam întinsă pe podeaua tare, purtând încă uniforma de lucru, mă gândeam cât de îngrijorați trebuiau să fie părinții și frații mei. Știau că fusesem arestată, dar nu știau unde eram. Așa că l-am rugat pe Iehova să-i ajute pe ai mei să afle unde eram închisă.

 A doua zi dimineață, când m-am trezit, am văzut un gardian tânăr pe care îl cunoșteam. El s-a uitat surprins la mine și mi-a zis: „Aster, ce faci aici?”. L-am implorat să se ducă acasă la părinții mei și să le spună unde eram. Mai târziu în acea zi am primit un pachet cu mâncare și haine de la părinții mei. Gardianul le spusese unde eram. Iehova îmi răspunsese la rugăciune! Acea experiență a fost o dovadă că nu eram singură.

 Nu mi s-a permis să am o Biblie sau alte publicații și nu puteam primi vizite de la familie și prieteni. Însă Iehova m-a încurajat prin intermediul celorlalte deținute. Le predicam în fiecare zi, iar ele erau impresionate de adevărul despre Regatul lui Dumnezeu. Deseori îmi spuneau: „Noi suntem aici deoarece luptăm pentru un guvern uman, dar tu lupți pentru guvernul lui Dumnezeu. Nu te da bătută, chiar dacă te amenință cu moartea!”.

 Uneori, gardienii îi interogau și îi băteau pe deținuți. Odată, pe la 11.00 noaptea, au venit după mine. Am fost dusă în camera de interogatoriu și acuzată de multe lucruri. Gardienii au spus că nu susțin guvernul, iar când am refuzat să repet un slogan politic, doi dintre ei m-au lovit. Am fost dusă de multe ori la interogatoriu. De fiecare dată mă rugam fierbinte lui Iehova și mereu am simțit ajutorul lui.

 După ce am stat trei luni aici, un gardian a venit să-mi spună că eram liberă să plec. Pe de o parte, am fost surprinsă și bucuroasă, dar pe de altă parte, am fost și puțin dezamăgită că nu mai puteam să vorbesc despre speranța Regatului cu celelalte femei din închisoare.

 La câteva luni după ce am fost eliberată, soldații au venit să-i aresteze pe tinerii din familia noastră. În acea zi, eu nu eram acasă. Două dintre surorile mele și un frate au fost arestați. Am hotărât că cel mai bine era să plec din țară. Deși nu puteam suporta gândul de a-mi părăsi din nou familia, mama m-a încurajat să fiu puternică și să mă încred în Iehova. La scurt timp după aceea, am luat un avion spre Statele Unite. Chiar în acea seară, soldații au venit la noi acasă să mă aresteze a doua oară. Pentru că nu m-au găsit, au pornit imediat spre aeroport, însă când au ajuns, avionul meu deja decolase.

 Am ajuns în Maryland și am fost întâmpinată de Haywood și Joan Ward, misionarii care studiaseră cu părinții mei. După cinci luni mi-am atins obiectivul de a începe pionieratul. Cyndi, fata familiei Ward, a devenit partenera mea de pionierat. Am petrecut multe momente frumoase împreună în lucrarea de predicare.

 În vara anului 1979 am vizitat Betelul din New York și l-am cunoscut pe Wesley Parker. Am admirat la el că avea calități frumoase și obiective spirituale. În 1981 ne-am căsătorit și m-am mutat la Wallkill, statul New York, pentru a sluji alături de Wesley la Betel. Am lucrat la Curățenie și la Curățătoria chimică, iar mai târziu cu echipa MEPS din cadrul Departamentului de calculatoare. Serviciul la Betel mi-a dat ocazia de a mă dedica întru totul serviciului adus lui Iehova și de a lega prietenii durabile cu mulți frați și surori.

 Însă acasă, în Etiopia, familia mea trecea prin aprige persecuții, iar asta mă neliniștea mult. Cei trei frați ai mei care fuseseră arestați încă erau în închisoare. b Mama era nevoită să le pregătească și să le ducă mâncare în fiecare zi pentru că la închisoare nu li se dădea să mănânce.

 În acea perioadă stresantă, Iehova a fost refugiul meu, iar familia Betel m-a susținut și m-a încurajat. (Marcu 10:29, 30) Într-o zi, fratele John Booth c mi-a spus: „Ne bucurăm foarte mult că slujești cu noi la Betel. Acest lucru n-ar fi fost posibil dacă n-ai fi avut binecuvântarea lui Iehova”. Cuvintele sale pline de bunătate m-au asigurat că Iehova îmi binecuvântase decizia de a părăsi Etiopia și că el avea să se îngrijească de familia mea.

 În ianuarie 1989 am aflat că eram însărcinată. La început am fost șocați, dar după câteva zile îngrijorarea noastră s-a transformat în bucurie. Totuși, ne întrebam dacă o să reușim să fim părinți buni, unde o să locuim și cum o să ne întreținem după plecarea din Betel.

 La 15 aprilie 1989, ne-am pus toate lucrurile în mașină și ne-am îndreptat spre Oregon, unde aveam de gând să continuăm serviciul cu timp integral ca pionieri. Însă la scurt timp după ce am ajuns, niște frați bine intenționați ne-au spus că era nerealist să începem pionieratul. Ne dădeam seama că nu ne va fi ușor, întrucât aveam puține lucruri pe plan material și urma să avem un copil. Nu știam ce să facem. Chiar în acea perioadă, am fost vizitați de supraveghetorul nostru de circumscripție, Guy Pierce d, și de soția lui, Penny. Ei ne-au încurajat să nu renunțăm la obiectivul nostru. Așa că am început pionieratul și ne-am bazat pe ajutorul lui Iehova. (Maleahi 3:10) Am continuat să facem pionierat după nașterea primului nostru fiu, Lemuel, dar și după nașterea celui de-al doilea, Jadon.

 A fost o experiență extraordinară să slujim ca pionieri în timp ce copiii erau mici. Astfel, am avut multe ocazii de a le explica adevărurile biblice și băieților noștri, nu doar semenilor noștri. (Deuteronomul 11:19) Însă, după ce s-a născut cel de-al treilea fiu al nostru, Japheth, a trebuit să întrerupem un timp pionieratul. (Mica 6:8)

 Ne-am dat seama că cea mai importantă responsabilitate a noastră ca părinți era să-i ajutăm pe copii să-l considere pe Iehova o persoană reală și să cultive o relație apropiată cu el. Pentru a atinge acest obiectiv, ne-am străduit ca închinarea în familie să fie cât mai interesantă. Când copiii erau mici, citeam împreună din publicațiile Să ascultăm de Învățătorul cel Mare și Cartea mea cu relatări biblice. Uneori chiar puneam în scenă unele relatări. Fiind singura femeie din familie, când am pus în scenă relatarea despre Izabela, eu am jucat rolul Izabelei. Băieților li se părea distractiv să mă împingă de pe canapea, iar apoi să joace rolul câinilor din relatare. Pe lângă închinarea în familie, Wesley studia cu fiecare dintre băieți.

 Ne iubeam mult copiii, ne îngrijeam de ei și ne rugam să avem o familie unită. Pe măsură ce creșteau, i-am învățat să facă unele lucruri practice: să spele vasele, să facă curățenie în camerele lor, să-și spele hainele și să gătească.

 În acea perioadă, și noi, părinții, am avut multe de învățat, nu doar copiii. Uneori reacționam în mod exagerat și spuneam cuvinte lipsite de bunătate. În aceste ocazii ne străduiam să fim umili și să ne cerem iertare unul altuia, dar și copiilor.

 Invitam cu regularitate la noi acasă frați și surori din congregație, precum și beteliști, misionari, supraveghetori itineranți și pe cei care slujeau în zone cu necesitate. (Romani 12:13) Când aveam oaspeți, nu-i trimiteam pe copii în altă cameră să se joace. Ei stăteau cu noi și se bucurau de discuții și de experiențele care se relatau. De multe ori, copiii își aminteau mai multe detalii despre acele conversații decât mine și Wesley.

 Eu și Wesley am făcut tot ce am putut pentru ca viața noastră în serviciul lui Iehova să fie cât mai plăcută. De exemplu, ne făceam planuri de vacanță și puneam bani deoparte ca să putem călători în diferite țări. În fiecare țară vizitam filiala, participam la întruniri și mergeam în lucrarea de predicare. Astfel, am ajuns să iubim și mai mult organizația internațională a lui Iehova și să fim mai uniți ca familie.

 Am observat că erau multe persoane în zona noastră care vorbeau spaniola, dar cărora nu li se predica cu regularitate. Așa că, atunci când băieții erau încă mici, l-am întrebat pe fratele Pierce dacă ar fi bine să ne mutăm într-o congregație de limbă spaniolă. El a răspuns cu un zâmbet larg: „Un pescar merge acolo unde sunt pești”. Primind această încurajare, ne-am mutat în congregația de limbă spaniolă din Woodburn, Oregon. Ne-am bucurat să începem mai multe studii biblice care au progresat, unele ajungând chiar la pasul botezului. Mai târziu am avut privilegiul să vedem o mică grupă de limbă spaniolă devenind congregație.

 După un timp ne-am mutat în California deoarece Wesley își pierduse locul de muncă și găsise altul aici. Doi ani mai târziu, eu, Lemuel și Jadon am început pionieratul, iar în 2007 ne-am bucurat să facem împreună Școala pentru Pionieri. La scurt timp după aceea am remarcat că în teritoriul nostru erau foarte mulți vorbitori de limbă arabă. Așa că, după 13 ani în teritoriul de limbă spaniolă, am decis să ne mutăm în congregația de limbă arabă. Am simțit o mare bucurie împărtășindu-le adevărul multor imigranți din zona noastră care vorbeau arabă, dar și participând la campanii speciale de predicare în străinătate. Și în prezent slujim ca pionieri în teritoriul de limbă arabă din San Diego, California.

 Wesley este un soț și un cap de familie extraordinar. Are un respect profund pentru organizația lui Iehova. Niciodată n-a vorbit negativ despre Betel sau despre măsurile luate în congregație. Dimpotrivă, se concentrează mereu la lucrurile pozitive. Se roagă cu mine și pentru mine. Când am trecut prin situații stresante, rugăciunile lui m-au încurajat și m-au ajutat să-mi păstrez calmul.

 Privind în urmă, pot spune că am avut o viață frumoasă slujindu-i lui Iehova cu timp integral, crescându-ne copiii și susținând congregații cu necesitate. Am văzut că Iehova îi binecuvântează pe cei care îl pun pe primul loc în viață și nu ne-a lipsit niciodată nimic. (Psalmul 37:25) M-am străduit mereu ca Iehova să fie în centrul vieții mele, iar aceasta a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. (Psalmul 84:10)