Până la un an și jumătate, am fost un copil perfect sănătos. Dar într-o zi din august 1967 am făcut febră mare. A doua zi dimineață, când m-am trezit, nu mai aveam forță în picioare. Mi s-au făcut teste la un spital din Freetown (Sierra Leone), orașul în care locuiam, și s-a constatat că aveam poliomielită, o boală contagioasă virală, care poate duce la paralizie, în special la copiii sub cinci ani. Fizioterapia nu mi-a fost de niciun ajutor. Treptat, mușchii picioarelor s-au atrofiat atât de mult, încât nu mai puteam merge sau sta în picioare. Tata îmi spunea mereu că sunt doar „o jumătate de copil” din cauza dizabilității mele. Întrucât mă deplasam târându-mă și aveam un respect de sine scăzut, simțeam că n-am nicio valoare, eram la pământ.

 Eu și mama locuiam într-un ansamblu de locuințe împreună cu alte familii sărace. Deși oamenii mă îndrăgeau, tânjeam după iubirea unui tată, de care n-am avut parte. Unii credeau că eram bolnavă pentru că mi se făcuseră vrăji. Alții îi spuneau mamei să mă lase la ușa unui institut pentru copii cu dizabilități ca să nu se mai chinuie cu mine. Însă mama nu i-a ascultat și s-a străduit din greu să-mi poarte de grijă.

 Pentru că nu puteam să merg sau să stau în picioare, trebuia să mă târăsc. Însă mă răneam când mă târam pe pământ sau pe alte suprafețe și de aceea purtam haine groase. Pentru a-mi proteja mâinile, foloseam șlapi pe post de mănuși. Mai târziu, am primit niște bucăți de lemn în formă de „U” care îmi protejau mai bine mâinile. Pentru a mă deplasa, îmi întindeam brațele, puneam bucățile de lemn pe jos și, sprijinindu-mă pe ele, îmi împingeam corpul înainte, apoi îmi arcuiam spatele, trăgându-mi picioarele în aceeași direcție. Ăsta era doar un „pas”, care era urmat de alți „pași” la fel de obositori. Brațele și umerii îmi erau foarte solicitați. Întrucât îmi era atât de greu să mă deplasez, ieșeam rar din ansamblul de locuințe. Nu puteam să merg la școală și nici să mă joc cu ceilalți copii. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă mama n-ar mai fi fost.

 M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute pentru că nu voiam să ajung să cerșesc. Mă gândeam că, dacă mă apropiam de el, slujindu-i în mod corect, avea să se îngrijească de mine. Așa că, într-o zi din 1981, cu foarte mult efort, m-am aventurat în afara ansamblului de locuințe ca să merg la biserica de pe strada pe care locuiam. Modul în care mă priveau oamenii m-a făcut să mă simt stânjenită. Nu m-am simțit bine primită nici de pastor, care i-a reproșat mamei mele că stăteam pe o bancă plătită de alți enoriași. M-am hotărât să nu mă mai întorc acolo.

 În 1984 aveam 18 ani. Într-o dimineață, am urcat la etaj și m-am așezat la fereastră, așa cum obișnuiam. De aici, priveam ce se întâmpla afară. Dar, la un moment dat, am decis să cobor în curte, care de obicei era goală. Când am ajuns, am văzut doi bărbați care predicau din casă în casă. Ei mi-au vorbit despre un viitor minunat, în care boala mea nu va mai exista. Mi-au citit Isaia 33:24 și Revelația 21:3, 4 și mi-au dat o broșură colorată cu titlul Bucură-te pentru totdeauna de viață pe pământ!. Mi-au promis că se vor întoarce și că mă vor învăța mai multe lucruri.

 Când s-au întors, mi-au spus că vor veni cu Pauline, o misionară sosită de curând, cu care puteam să continui discuția. Și așa am cunoscut-o pe Pauline. Ea a devenit ca o mamă pentru mine, iar eu pentru ea, ca o fiică. Mama m-a încurajat să studiez Biblia cu „noua mea mamă”, care era iubitoare, răbdătoare și bună și se interesa mereu de mine. Pauline m-a învățat să citesc și, folosind publicația Cartea mea cu relatări biblice, m-a ajutat cu blândețe să-l cunosc pe Tatăl meu ceresc, acel tată iubitor pe care mi-l dorisem dintotdeauna.

 Ceea ce învățam din Biblie îmi aducea multă bucurie. Într-o zi am întrebat-o pe Pauline dacă puteam să asist la o întrunire a Martorilor lui Iehova, numită pe atunci „Studiul de carte al congregației” a, care se ținea în locuința unei Martore din apropiere. Pauline a fost de acord. Următoarea marți a venit la mine acasă și a așteptat să fac baie și să mă îmbrac ca să putem merge împreună la întrunire. Cineva mi-a spus că ar trebui să o rog pe Pauline să-mi plătească un taxi, dar i-am răspuns: „O să merg acolo așa cum pot eu, cu bucățile mele de lemn”.

 A sosit timpul să plecăm. Mama și vecinii mă priveau cu îngrijorare. În timp ce traversam curtea, unii vecini au strigat la Pauline: „O obligi!”.

 Pauline m-a întrebat cu blândețe: „Jay, vrei să vii?”. Acum era momentul să-mi arăt încrederea în Iehova. (Proverbele 3:5, 6) „Da”, am spus. „E decizia mea.” Vecinii n-au mai zis nimic și m-au urmărit cu privirea până când m-am apropiat de poartă. Ei și-au schimbat atitudinea și, când am ieșit din curte, au început să aplaude.

 Ce frumoasă a fost acea întrunire! M-a încurajat mult. Toți m-au primit bine și nu m-au tratat cu dispreț. M-am simțit în largul meu, așa că am început să merg acolo cu regularitate. Nu după mult timp, am întrebat dacă puteam să asist și la întrunirile mai mari ținute la sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Eram săracă și n-aveam decât două rochii și o pereche de papuci. Însă eram convinsă că slujitorii lui Dumnezeu n-o să mă respingă. Și așa a și fost.

 Pentru a ajunge la sala Regatului, trebuia „să merg” până la capătul străzii și apoi să iau un taxi până la poalele unui deal. Apoi, frații mă luau pe brațe și mă duceau în sală.

 Gustând bunătatea lui Iehova, mi-am dorit să mă refugiez în el, așa că am hotărât să asist cu regularitate la întruniri. (Psalmul 34:8) În timpul sezonului ploios, ajungeam la sală udă și plină de noroi și trebuia să-mi schimb hainele. Dar toate eforturile au meritat!

 În Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1985 (engl.) a fost amintită situația mea. După ce a citit despre mine, Josette, o Martoră din Elveția, mi-a trimis un scaun cu rotile. Avea trei roți, pedale acționate cu mâna, era dotat cu apărători de noroi și cu reflectoare colorate în spate. Acum mă puteam deplasa cu mai multă demnitate. Copiii se minunau și îmi spuneau cât de mult le plăcea să mă vadă mergând cu scaunul meu cu rotile special. Chiar dacă înainte eram la pământ din toate punctele de vedere, acum fusesem ridicată. Mă simțeam ca o regină, respectată și apreciată.

 Mi-a fost ușor să fac progrese spirituale deoarece duceam deja o viață simplă și curată pe plan moral. Cu ajutorul scaunului cu rotile, puteam participa la lucrarea de predicare și în 9 august 1986 m-am botezat. Botezul mi-a schimbat viața în bine, înălțându-mă mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Eram fericită și împlinită, aveam respect de sine și mai multă încredere în mine știind că am un Tată iubitor și că sunt înconjurată de oameni care se interesează cu adevărat de mine.

 Vrând să-l răsplătesc pe Iehova, m-am gândit să fac pionierat regular, dar nu eram sigură că puteam. (Psalmul 116:12) M-am rugat și am hotărât să încerc. Am început pionieratul la 1 ianuarie 1988 și am continuat până azi. A fost o adevărată binecuvântare pentru mine! În fiecare lună, frații și surorile mă ajută cu iubire să-mi îndeplinesc obiectivul. Mai mult, Iehova mă susține prin spiritul său sfânt. (Psalmul 89:21)

 Pionieratul m-a ajutat să fiu activă și, ca urmare, picioarele mele, deși slăbite, reacționau la stimuli. După un timp m-am dus la o clinică recent deschisă sperând să fac fizioterapie și exerciții. Însă o asistentă de acolo mi-a spus că n-are niciun rost să vin, pentru că oricum o să mor în curând. Colega ei a spus același lucru, iar asta m-a descurajat. M-am întors acasă și m-am rugat lui Iehova să mă ajute să fac față descurajării și să găsesc o altă formă de terapie.

 Lucrarea de predicare s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune terapii. Aveam ocazia să fac multă mișcare. Câțiva ani mai târziu, una dintre asistentele care mi-a spus că nu mai aveam mult de trăit a trecut prin fața sălii Regatului și m-a văzut. A fost surprinsă să vadă că eram încă în viață.

 În pofida problemelor mele de sănătate, am încercat să fiu activă în serviciul lui Iehova. Frații mă laudă pentru că sunt zeloasă și pentru că vin devreme la întruniri. Am acest obicei deoarece așa reușesc să-i salut pe frați și pe surori și să mă interesez de ei.

 Am gustat bunătatea lui Iehova și am avut parte de multe binecuvântări în viață. Am avut bucuria de a ajuta trei persoane să ajungă la pasul botezului. Una dintre ele, Amelia, a urmat cursurile celei de-a 137-a clase a Școlii Galaad. Am participat chiar de mai multe ori la Școala pentru Pionieri, o măsură minunată din partea lui Iehova. El mi-a ridicat moralul, mi-a redat stima de sine și încrederea. Acum, oamenii mă respectă. Nu mai mi-e rușine de mine. Am prieteni buni în Freetown, unde locuiesc, în toată țara și chiar în toată lumea.

 Au trecut aproape 40 de ani de când am aflat promisiunea lui Dumnezeu privitoare la o lume nouă, în care nu vor mai exista dizabilități fizice. Această promisiune sigură continuă să mă încurajeze și abia aștept momentul în care se va împlini. Aștept cu răbdare deoarece știu că Iehova, Dumnezeul meu, nu va întârzia. (Mica 7:7) Așteptând cu răbdare, am avut parte de multe binecuvântări. Iehova m-a ajutat să fac față multor probleme și situații dificile. El a intervenit întotdeauna la momentul potrivit. Am motive să zâmbesc și să fiu fericită deoarece am fost ridicată de jos, unde cândva mă târam, și înălțată nespus de mult, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.