La câțiva ani după ce familia noastră s-a mutat în orașul Roodepoort, din Africa de Sud, tata a murit. În 1947, când aveam 16 ani, am început să lucrez cu normă întreagă în cadrul serviciului de telecomunicații de stat pentru a-mi susține familia. Într-o zi, un bărbat în vârstă a venit la ușa noastră și ne-a oferit un abonament la revista Turnul de veghe. Din amabilitate, am acceptat.

 Însă, în scurt timp, am vrut să aflăm mai multe din Biblie. Când era tânără, mama mergea la Biserica Reformată Olandeză. Acum putea să vadă diferența dintre învățăturile Bibliei și ceea ce învățase la biserică. Am acceptat să studiem Biblia și după puțin timp am început să participăm la întruniri. În 1949, m-am botezat. Am fost prima din familie care a devenit Martoră. Deși am mai lucrat câțiva ani, îmi doream să fac mai mult în serviciul lui Iehova.

 În 1954, am început pionieratul regular și am întrebat la filiala din Africa de Sud unde aș putea fi mai utilă. Filiala mi-a recomandat orașul Pretoria și a repartizat o pionieră care să slujească împreună cu mine. Locuințele în care am stat erau destul de confortabile. Și acum îmi amintesc de delicioasele koeksisters, niște gogoși împletite, foarte însiropate, ce se vindeau în apropiere.

 După ce partenera mea de pionierat s-a căsătorit, servul de filială, fratele George Phillips, m-a întrebat dacă vreau să slujesc ca pionieră specială. N-aveam cum să spun nu unui asemenea privilegiu.

 În 1955, am primit prima mea repartiție: orașul Harrismith. A fost greu ca eu și noua mea parteneră de pionierat să ne găsim o locuință potrivită. De exemplu, după ce au aflat de ce eram acolo, cei de la biserica din oraș au făcut presiuni asupra proprietarei să ne dea afară.

 Ulterior, am fost repartizată în Parkhurst, o suburbie a orașului Johannesburg, unde am slujit alături de două misionare. După un timp, una dintre ele s-a căsătorit, iar cealaltă a primit o altă repartiție. O soră pe nume Eileen Porter m-a invitat să stau la ea, chiar dacă locuința ei și a familiei ei era destul de mică. Dormeam într-un mic alcov separat de restul încăperii de o perdea. Eileen era o persoană drăguță și încurajatoare și mă simțeam în largul meu cu ea. Deși avea multe responsabilități familiale, era zeloasă pentru adevăr, ceea ce m-a impresionat mult.

 Nu după mult timp, am fost repartizată în Aliwal North, un orășel din provincia Eastern Cape, unde am colaborat cu o soră pe nume Merlene Laurens, sau Merle, cum i se spunea. Amândouă aveam pe atunci 20 și ceva de ani. Ne-a încurajat mult exemplul unei surori de peste 70 de ani pe nume Dorothy, căreia îi ziceam în mod afectuos mătușa Dot. În tinerețe, fusese atacată de o haită de câini când era în predicare, dar asta n-a făcut-o să-și piardă zelul.

 În 1956, Merle a fost invitată la Galaad, la cursurile celei de-a 28-a clase. Cât de mult mi-aș fi dorit să merg și eu cu ea! Dar mătușa Dot a avut grijă de mine și am devenit bune prietene, chiar dacă era o diferență foarte mare de vârstă între noi.

 Imaginați-vă ce bucurie am simțit când și eu am fost invitată la Școala Galaad! Înainte să plec, am stat circa opt luni în orașul Nigel, unde am colaborat cu Kathy Cooke, o absolventă a Școlii Galaad, care mi-a sporit și mai mult entuziasmul pentru această școală. În ianuarie 1958, am plecat la New York.

 La Galaad, am stat în cameră cu Tia Aluni, o soră samoană, și cu Ivy Kawhe, o soră maori. Când eram în Africa de Sud, din cauza apartheidului, albii nu puteau să stea împreună cu persoane de altă rasă. De aceea, era o experiență cu totul nouă pentru mine să stau în cameră cu aceste surori. Le-am îndrăgit imediat și eram încântată să fac parte dintr-o clasă cosmopolită.

 Unul dintre instructori era fratele Maxwell Friend. Uneori, cursurile lui erau foarte solicitante. În sala de clasă erau trei becuri etichetate „Ton”, „Ritm” și „Volum”. Când fratele Friend simțea că, în timpul unei cuvântări sau al unei demonstrații ținute de un cursant, unul dintre aceste aspecte lăsa de dorit, el aprindea becul respectiv. Eram o persoană timidă așa că, în timpul temelor mele, el aprindea de multe ori aceste becuri, care băgau spaima în noi. Uneori, plângeam din cauza asta. Totuși, fratele Friend îmi era drag. Între cursuri, când eram repartizată la curățenie, el mai venea și îmi aducea plin de amabilitate o cafea.

 Lunile treceau, iar eu mă întrebam unde aveam să fiu repartizată. Merle, fosta mea parteneră de pionierat, fusese repartizată în Peru după absolvire. Ea m-a îndemnat să-l întreb pe fratele Nathan Knorr, care coordona activitatea în acea perioadă, dacă nu era posibil să o înlocuiesc pe partenera ei care urma să se căsătorească. Întrucât fratele Knorr venea să ne viziteze la câteva săptămâni, a fost ușor să-l abordez. Unde credeți că am fost repartizată după absolvire? În Peru!

 Cât de bucuroasă am fost să fiu din nou cu Merle, de data asta în Lima, Peru! Deși abia începusem să învăț spaniola, aveam mai multe studii biblice care progresau. Ulterior, eu și Merle am fost repartizate în Ayacucho, o zonă muntoasă. Trebuie să recunosc că n-a fost o repartiție ușoară. Învățasem puțină spaniolă, dar aici mulți oameni vorbeau doar quechua. Ne-a luat ceva timp să ne obișnuim cu altitudinea și cu aerul rarefiat.

 Întrucât nu am avut prea multe rezultate în Ayacucho, mă întrebam dacă adevărul va da vreodată roade aici. Dar, în prezent, în oraș sunt peste 700 de vestitori și un birou de traducere la distanță pentru limba quechua (Ayacucho).

 După un timp, Merle s-a căsătorit cu un supraveghetor de circumscripție pe nume Ramón Castillo, care în 1964 a asistat la un curs de zece luni la Galaad. În clasă cu el era un fost coleg de-al meu de la Galaad, un tânăr pe nume Fu-lone Liang a. Pe atunci, el slujea în Hong Kong și fusese invitat din nou la Galaad pentru a primi instruire suplimentară legată de responsabilitățile de la filială. El l-a întrebat pe Ramón ce mai făceam și de atunci am început să ne scriem.

 Încă de la primele scrisori, Fu-lone mi-a explicat clar că faptul de a ne scrie însemna că ne dădeam întâlniri. Un alt misionar care slujea în Hong Kong, Harold King, mergea deseori la poștă, așa că a fost de acord să ducă el scrisorile lui Fu-lone la poștă. Pe plicuri, Harold obișnuia să deseneze și să scrie unele rânduri de genul: „O să-i zic să-ți scrie mai des!”.

 După ce am corespondat vreo 18 luni, am decis să ne căsătorim. Am plecat din Peru, după ce am slujit circa 7 ani.

 Ne-am căsătorit la 17 noiembrie 1965. Îmi plăcea noua mea viață în Hong Kong. Eu și Fu-lone locuiam la filială împreună cu alte două cupluri. În timp ce Fu-lone traducea publicații la filială, eu ieșeam în predicare. A fost greu să învăț chineza cantoneză, dar dragul meu soț și celelalte două misionare m-au ajutat cu răbdare. În plus, am studiat Biblia cu copii, iar astfel mi-a fost mai ușor să învăț limba.

 După câțiva ani, ne-am mutat într-o casă de misionari în Kwun Tong, o altă zonă a Hong Kongului, pentru ca Fu-lone să-i învețe cantoneza pe noii misionari sosiți aici. b Mi-a plăcut atât de mult lucrarea de predicare în această zonă, încât de multe ori nu voiam să mă mai întorc acasă!

 În 1968, m-am bucurat să primim o nouă publicație de studiu, Adevărul care conduce la viață eternă. Era o carte mai simplă decât vechea carte de studiu, Dumnezeu să fie găsit adevărat, mai ales pentru cei care nu știau atât de multe despre Biblie și creștinism.

 Însă am făcut greșeala de a presupune că elevii mei acceptaseră adevărul doar pentru că știau să răspundă la întrebările tipărite din carte. De exemplu, după ce am studiat întreaga carte Adevărul cu o doamnă, mi-am dat seama că ea nu credea în Dumnezeu. Am învățat că trebuie să discut mai mult cu elevii mei ca să înțeleg ce cred despre ceea ce învață.

 După câțiva ani petrecuți în Kwun Tong ne-am mutat înapoi la filială, unde Fu-lone a fost numit membru al Comitetului filialei din Hong Kong. De-a lungul anilor, am lucrat la curățenie și la recepție. Uneori, Fu-lone trebuia să călătorească pentru a îndeplini unele însărcinări teocratice confidențiale, iar eu nu-l puteam însoți. Totuși, am considerat un privilegiu să-l susțin în timp ce-și îndeplinea responsabilitățile.

 Din nefericire, în 2008, viața mi s-a schimbat peste noapte. Cu puțin timp înainte de Comemorarea morții lui Isus, scumpul meu soț se afla într-o călătorie când pe neașteptate a murit. Am fost distrusă. Frații și surorile au venit imediat să mă sprijine. În timpul cuvântării de Comemorare, ca să nu plâng, am ajutat o persoană interesată să caute versetele în Biblie. Cuvintele dintr-un verset preferat al lui Fu-lone m-au întărit: „Eu, Iehova, Dumnezeul tău, te iau de mâna dreaptă. . . . Eu te voi ajuta!”. (Isaia 41:13)

 La șapte ani după moartea lui Fu-lone, frații din Hong Kong mi-au recomandat să mă mut la o filială mai mare, unde puteam primi îngrijire medicală mai bună. De aceea, în 2015 m-am mutat la filiala din Africa de Sud, aflată în apropiere de locul unde am cunoscut adevărul în 1947.

 I-am slujit cu bucurie lui Iehova mulți ani și simt că el mi-a binecuvântat spiritul de dăruire. Țin legătura cu persoanele cu care am studiat Biblia și care continuă să-i slujească lui Iehova cu fidelitate. Am văzut cum Iehova binecuvântează eforturile aparent mici pe care le facem în lucrarea de predicare. De exemplu, în Peru, numărul de vestitori a crescut de la aproximativ 760 în 1958 la circa 133 000 în 2021, iar în Hong Kong, de la aproape 230 în 1965 la 5 565 în 2021.

 Din cauza vârstei mele înaintate, nu mai pot face ce făceam înainte. Dar mi-am păstrat spiritul de dăruire și aștept cu nerăbdare să-l manifest și în lumea nouă, când vor fi multe de făcut, iar eu voi putea să spun cu aceeași dorință arzătoare: „Da, vreau”.