M-am născut în 1934 în Pescara, un oraș de pe coasta estică a Italiei, lângă Marea Adriatică. Eu eram cea mai mică dintre cele patru fete din familie. Tata a hotărât să ne dea nume în ordine alfabetică, de aceea, numele meu începe cu „D”.

 Tata a fost mereu preocupat de lucrurile spirituale. El a aflat prima oară de Martorii lui Iehova în iulie 1943, când un bărbat pe nume Liberato Ricci, care studia cu aceștia, i-a vorbit despre Biblie și i-a împrumutat o revistă Turnul de veghe. Nu a trecut mult până când tata a început să le vorbească cu zel altora despre ceea ce învăța. Și mama a acceptat adevărul. Deși nu știa să scrie și să citească, și ea le-a împărtășit altora speranța despre care tocmai aflase, spunându-le versete biblice din memorie.

 Casa noastră a fost mereu plină de frați. La noi se țineau întrunirile și deseori îi cazam pe supraveghetorii itineranți și pe pionieri, deși aveam doar două dormitoare.

 Două dintre surorile mele nu au arătat interes față de Biblie și, în cele din urmă, s-au căsătorit și au plecat de acasă. Însă mie și surorii mele Cesira ne plăcea să-l ascultăm pe tata citind din Biblie. Ne plăceau și cuvântările încurajatoare ținute de frații care vizitau mica noastră grupă.

 Deseori, îi însoțeam pe tata și pe alți frați în lucrare, însă, din cauza timidității, mi-am făcut curaj să le vorbesc locatarilor doar după luni bune. Dar iubirea mea pentru Iehova a continuat să crească și m-am botezat în iulie 1950. Cuvântarea de botez s-a ținut la noi acasă, după care am fost botezată în mare. În următorul an, un cuplu de pionieri speciali a fost repartizat în zona noastră. Obișnuiam să ies cu ei în predicare. Cu cât predicam mai mult, cu atât vorbeam cu mai multă îndrăzneală. Am ajuns să iubesc lucrarea de predicare.

 Primul nostru supraveghetor de circumscripție a fost Piero Gatti a. El m-a încurajat să încep pionieratul și chiar să mă mut unde era nevoie de vestitori ai Regatului. Nici nu-mi trecuse prin minte așa ceva. În zona noastră se obișnuia ca fetele să plece de acasă doar când se căsătoreau. În martie 1952, am început pionieratul în timp ce locuiam încă cu părinții mei. Nu mi-am putut imagina cât de mult avea să-mi influențeze viața această decizie.

 Tot în acea perioadă, o soră tânără pe nume Anna dorea să înceapă și ea pionieratul. Așa că s-a mutat la noi ca să predicăm împreună. În 1954, am fost repartizate ca pioniere speciale în Perugia, un oraș aflat la 250 km depărtare, unde nu erau Martori.

 A fost o adevărată aventură! Aveam doar 20 de ani, iar singura dată când plecasem de acasă a fost la un congres împreună cu părinții mei. Mi se părea că această repartiție era la capătul lumii. Tata era îngrijorat că eu și Anna urma să locuim singure, așa că a venit cu noi ca să ne ajute să găsim o locuință. Camera pe care am închiriat-o o foloseam și ca sală a Regatului. Un timp, am fost doar eu și Anna la întruniri. Ne plăcea să predicăm în Perugia și în orășelele și satele din apropiere, iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate. După circa un an, un frate s-a mutat aici și a început să țină el întrunirile. În 1957, când ni s-a schimbat repartiția, în Perugia se formase deja o congregație mică.

 Noua noastră repartiție a fost în Terni, un orășel din centrul Italiei. Am fost foarte bucuroase să predicăm aici întrucât erau deja multe persoane interesate. Dar am avut și dificultăți. Deși regimul fascist căzuse în 1943, unele autorități au încercat în continuare să oprească activitatea Martorilor lui Iehova de a răspândi mesajul Bibliei și ne-au cerut să avem o autorizație pentru a predica din casă în casă.

 Era ceva normal să fim urmăriți de polițiști. Uneori, ne amestecam prin mulțime și, astfel, ei ne pierdeau urma. Dar nu reușeam întotdeauna. Eu am fost arestată de două ori. Prima oară eram în lucrare cu supraveghetorul de circumscripție. Am fost reținuți de poliție și duși la secție. Ni s-a adus acuzația că am predicat fără autorizație și am fost amendați. Am refuzat să plătim amenda deoarece nu încălcaserăm nicio lege. În acele momente, credeam că o să-mi sară inima din piept. I-am fost recunoscătoare lui Iehova că nu eram singură. Mi-au venit în minte cuvintele încurajatoare din Isaia 41:13: „Nu te teme! Eu te voi ajuta!”. Am fost eliberați, iar când dosarul a ajuns la tribunal, judecătorul a respins cazul. Șase luni mai târziu, am fost din nou arestată. De data aceasta, eram singură. Însă și acum, judecătorul a considerat că nu comisesem nicio infracțiune.

 Îmi amintesc cât de încântată am fost să particip la un congres ținut în 1954 la Napoli, în sudul Italiei. M-am oferit să ajut la curățenie la locul de congres și am lucrat în zona scenei. Mi-a atras atenția un tânăr chipeș pe nume Antonio Caparelli, un pionier care slujea în Libia. Familia lui se mutase din Italia în Libia la sfârșitul anilor ’30.

 Antonio era plin de energie și curajos. A călătorit cu motocicleta până în inima deșertului libian pentru a le predica italienilor de acolo. Din când în când, eu și Antonio ne scriam scrisori. La începutul anului 1959, s-a întors în Italia. El a slujit câteva luni la Betelul din Roma înainte de a fi repartizat ca pionier special în Viterbo, un oraș din centrul Italiei. Sentimentele noastre au devenit din ce în ce mai puternice și ne-am căsătorit în 29 septembrie 1959. După aceea, am slujit împreună în Viterbo.

 Am căutat un loc unde să stăm și să ținem întruniri. În cele din urmă, am închiriat o cameră la parterul unei clădiri, care nu avea decât o baie mică în spate. Ne-am pus patul într-un colț, ascunzându-l după un paravan. Acolo era dormitorul nostru. Spațiul rămas îl foloseam fie ca living, fie ca sală a Regatului. Nu era o locuință ideală, iar dacă aș fi fost singură, n-aș fi ales să mă mut acolo. Însă mă bucuram că eram împreună cu Antonio.

 În 1961, Antonio a fost numit supraveghetor de circumscripție. Însă, mai întâi, a trebuit să participe la o școală de o lună pentru servii de congregație, cum erau numiți atunci supraveghetorii creștini. Asta a însemnat să fiu singură o lună. Recunosc că mi-am plâns de milă. Îmi era greu în special seara, când eram singură în cămăruța noastră. Totuși, eram fericită că Antonio putea fi folosit de Iehova. Am încercat să mă mențin ocupată și, astfel, timpul a trecut repede.

 Lucrarea itinerantă presupunea să călătorim mult. Străbăteam toată țara de la nord la sud, din Veneto până în Sicilia. Întrucât la început nu aveam mașină, foloseam transportul în comun. Îmi amintesc că, odată, după o călătorie pe un drum de țară plin de gropi din Sicilia, la stația de autobuz am fost întâmpinați de niște frați. Ei veniseră cu un măgar care să ne ducă bagajele. Antonio purta costum și cravată, iar eu, o rochie elegantă. Vă puteți imagina cât de amuzanți eram pentru cei care ne vedeau mergând alături de niște fermieri și de un măgar care ne ducea valizele și mașina de scris.

 Frații împărțeau cu generozitate tot ce aveau, chiar dacă erau săraci. Unele case nu aveau nici baie, nici apă curentă. Cu o anumită ocazie, am stat într-o cameră care nu mai fusese locuită de câțiva ani. În timpul nopții, pentru că mă tot întorceam de pe o parte pe alta, Antonio m-a trezit. Când am dat la o parte cearceaful, am văzut, spre marea noastră oroare, că salteaua era plină de insecte. Fiind în toiul nopții, nu puteam face mai nimic. De aceea, am curățat salteaua cât de bine am putut și am încercat să adormim la loc.

 Însă nu aceste situații au fost pentru mine cele mai mari provocări. Cel mai greu a fost să-mi înving timiditatea. Când vizitam pentru prima oară o congregație, nu-mi era ușor să-mi fac prieteni. Dar, întrucât îmi doream cu adevărat să le încurajez și să le ajut pe surori, am făcut mari eforturi în această privință. Cu ajutorul lui Iehova, până la sfârșitul vizitei reușeam să mă simt ca acasă. A fost un privilegiu deosebit să colaborez cu mulți frați și surori și să le remarc calitățile, precum generozitatea, fidelitatea și iubirea pentru Iehova.

 În 1977, după ce am slujit câțiva ani în lucrarea de circumscripție și de district b, am fost invitați la Betelul din Roma să ajutăm la pregătirile pentru Congresul Internațional „Credința victorioasă” din 1978. După doar câteva luni, am devenit membri ai familiei Betel, iar în scurt timp, Antonio a fost numit să slujească în Comitetul filialei.

 Serviciul la Betel a fost o experiență cu totul nouă pentru mine. Și de data aceasta, timiditatea m-a împiedicat să mă simt pe deplin în largul meu. Însă, cu ajutorul lui Iehova și al beteliștilor, în scurt timp am ajuns să consider Betelul casa mea.

 Următoarea perioadă a fost una mai grea din cauza problemelor de sănătate. În 1984, Antonio a suferit o operație pe cord, iar după aproximativ zece ani, starea lui de sănătate s-a înrăutățit. Apoi, în 1999, a fost diagnosticat cu o tumoră malignă. A fost mereu o persoană activă, dar nu a reușit să învingă această boală îngrozitoare. Când vedeam că era tot mai slăbit pe zi ce trece, simțeam că mi se frânge inima. Mă rugam fierbinte lui Iehova, cerându-i puterea de a-l susține pe dragul meu soț. De asemenea, citeam deseori din Psalmi, ceea ce îmi aducea mângâiere într-o anumită măsură când îngrijorările mă copleșeau. La 18 martie 1999, Antonio a murit. Am fost căsătoriți aproape 40 de ani.

 Nici nu mi-am imaginat cât de singur te poți simți chiar și când ești înconjurat de oameni. Bineînțeles, ceilalți beteliști și prietenii pe care ni i-am făcut în lucrarea itinerantă mi-au arătat multă iubire și mi-au adus mângâiere. Totuși, golul pe care îl simțeam, în special când mă întorceam în camera mea din Betel și eram singură, nu poate fi descris în cuvinte. Rugăciunea, studiul, dar și trecerea timpului m-au ajutat în procesul de vindecare. În cele din urmă, n-a mai fost atât de dureros să-mi amintesc de momentele petrecute împreună cu Antonio, ci chiar a devenit ceva plăcut. Sunt convinsă că Antonio este în memoria lui Iehova și că ne vom reîntâlni la înviere.

 De-a lungul timpului, am avut multe repartiții la Betel, iar în prezent, lucrez la croitorie. Sunt foarte bucuroasă să fiu de folos marii mele familii, familia Betel. De asemenea, încerc să fiu ocupată în lucrarea de predicare. Bineînțeles, nu mai pot face la fel de mult ca înainte, dar găsesc în continuare bucurie în a le vorbi altora despre vestea bună a Regatului, o activitate de care m-am îndrăgostit din tinerețe. De aceea, îi încurajez pe tineri să înceapă pionieratul. Știu câte satisfacții poate aduce acest serviciu.

 Când privesc în urmă la cei aproape 70 de ani petrecuți în serviciul cu timp integral, îmi dau seama cât de mult m-a ajutat și m-a binecuvântat Iehova. Lupt în continuare cu timiditatea. De aceea, înțeleg că, dacă m-aș fi bazat pe mine însămi, n-aș fi putut face nimic din ceea ce am făcut. Am călătorit în locuri îndepărtate, am trăit experiențe care m-au îmbogățit și am întâlnit oameni care m-au inspirat. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, fără îndoială, n-aș schimba nimic!