Timp de aproape trei ani, țara a fost sfâșiată de război, iar mulți oameni au rămas cu traume fizice și emoționale. Și tata a fost profund afectat de război. El a crezut mereu în Dumnezeu, dar a fost foarte dezgustat să vadă că preoții catolici s-au implicat din plin în război. Așa că a decis ca eu și fratele meu mai mic să nu fim botezați în religia catolică.

 În 1950, la ușa noastră au venit doi Martori ai lui Iehova. Tata i-a ascultat și a fost de acord să studieze Biblia o dată pe săptămână. Pe atunci aveam doar 14 ani și eram pasionat de fotbal. Tata a încercat să mă facă să citesc unele publicații pe care Martorii i le lăsaseră, dar n-am vrut să mă las atras în așa ceva. Într-o după-amiază, când m-am întors acasă de la un meci de fotbal, am întrebat-o pe mama: „Iar au venit oamenii cu Biblia?”. „Da, sunt în sufragerie cu taică-tău”, mi-a răspuns. Când am auzit, am fugit înapoi pe stradă.

 Ce bine că tatăl meu nu s-a lăsat descurajat de aversiunea mea față de învățăturile Bibliei! El a iubit atât de mult ceea ce învăța, încât în 1953 s-a botezat ca Martor al lui Iehova. Acest lucru mi-a stârnit curiozitatea și am început să-i pun tatălui meu multe întrebări, ba chiar i-am cerut o Biblie. El l-a rugat pe un tânăr Martor, pe nume Máximo Murcia, să studieze Biblia cu mine. Doi ani mai târziu, la vârsta de 19 ani, m-am botezat ca Martor al lui Iehova în râul Jarama, la est de Madrid.

 În anii ’50 era dificil să predicăm și să ținem întruniri. La putere se afla dictatorul Francisco Franco, care voia ca țara să fie exclusiv catolică. De aceea, Martorii lui Iehova erau adesea urmăriți de poliție. Ne întruneam în case particulare și aveam mare grijă să nu atragem atenția vecinilor, care puteau anunța poliția. Eram prudenți și când mergeam din casă în casă, alegând două sau trei case la întâmplare, după care ne duceam repede în alt cartier. Mulți oameni ascultau mesajul nostru, însă nu toți erau interesați cu adevărat.

 Odată, la o ușă, mi-a deschis un preot catolic. După ce i-am explicat de ce îl vizitam, el m-a întrebat: „Cu ce drept faci asta? Știi că pot să chem poliția?!”. I-am spus că ne așteptăm și la așa ceva. Apoi am zis: „Și dușmanii lui Isus Cristos au încercat să-l aresteze. N-ar fi logic ca și continuatorii săi să pățească acest lucru?”. Nu tocmai încântat de răspunsul meu, preotul a intrat în casă, intenționând să sune la poliție. N-are rost să spun c-am ieșit din clădire cât am putut de repede.

 Deși au avut și unele experiențe negative, cele câteva sute de vestitori din Spania și-au dat seama că țara era pregătită pentru secerișul spiritual. În februarie 1956, tot la vârsta de 19 ani, am fost numit pionier special a. Majoritatea pionierilor eram tineri și lipsiți de experiență. Dar cei câțiva misionari din țară ne-au instruit și ne-au încurajat. Eu și alt pionier tânăr am fost repartizați în Alicante, un oraș în care nu se predicase deloc. În doar câteva luni am început multe studii biblice și am distribuit sute de publicații.

 Evident, activitatea noastră nu a trecut neobservată. La câteva luni după ce am sosit în Alicante, poliția ne-a arestat și ne-a confiscat Bibliile. Am stat în închisoare 33 de zile, după care am fost duși la Madrid și am fost eliberați. Însă această perioadă scurtă de detenție era doar începutul.

 La vârsta de 21 de ani, am primit ordin de încorporare. Trebuia să mă prezint la o unitate militară din Nador, oraș care pe atunci aparținea Protectoratului Spaniol al Marocului. I-am explicat plin de respect locotenentului-major poziția mea. Nu aveam să servesc în armată și nici să port uniformă militară. Poliția militară m-a escortat la închisoarea din Rostrogordo, din Melilla, unde urma să fiu judecat de curtea marțială.

 Însă, înainte de proces, comandantul militar spaniol din Maroc i-a pus pe soldați să mă bată ca să-mi bag mințile în cap. Am fost insultat, biciuit 20 de minute și lovit cu picioarele până am căzut la pământ aproape inconștient. Căpitanul a considerat că nu era de ajuns, așa că m-a călcat pe cap cu bocancul până când mi-a dat sângele. După ce am fost dus în biroul lui, a strigat: „Să nu crezi c-am terminat cu tine! Asta te așteaptă în fiecare zi, ba chiar mai rău!”. Apoi le-a ordonat gardienilor să mă arunce într-o celulă subterană. Celula era umedă și întunecată, iar viitorul meu părea chiar mai întunecat.

 Încă mi-e viu în minte momentul în care zăceam pe podeaua celulei cu capul mânjit de sânge. N-aveam decât o pătură subțire și din când în când eram vizitat de câte un șobolan. Tot ce puteam să fac era să mă rog lui Iehova ca să-mi dea putere și să mă ajute să perseverez. În acea celulă b întunecată și rece m-am rugat fără încetare.

 A doua zi am fost din nou bătut, de data asta de un caporal. A asistat și căpitanul ca să fie sigur că voi fi bătut „cum trebuie”. Recunosc că atunci am început să mă întreb dacă voi putea suporta acel tratament pentru mult timp. În noaptea ce a urmat l-am implorat pe Iehova să mă ajute.

 A treia zi am fost chemat din nou în biroul căpitanului. Mă așteptam la ce era mai rău. În drum spre birou m-am rugat lui Iehova. Don c Esteban, judecătorul, mă aștepta. Venise pentru demararea procedurilor de judecată.

 Când Don Esteban a văzut că eram bandajat la cap, m-a întrebat ce se întâmplase. Am ezitat să-i răspund de teamă să nu fiu bătut mai rău, dar până la urmă i-am spus adevărul. Când a auzit prin ce am trecut, Don Esteban a spus: „Nu pot împiedica să fii judecat, însă poți fi sigur că n-o să mai fii bătut”.

 Și așa a fost. Nimeni nu s-a mai atins de mine. N-am aflat niciodată de ce judecătorul mi-a vorbit chiar în acea zi. Tot ce știu este că am primit răspuns la rugăciunile mele într-un mod extraordinar. Am văzut cum Iehova m-a salvat în cele mai întunecate momente ale vieții și nu a permis să fiu persecutat peste ceea ce puteam suporta. (1 Corinteni 10:13) Am mers înaintea curții marțiale cu deplină încredere în Iehova.

 Am fost condamnat la 19 ani de închisoare, iar ulterior am mai primit 3 ani pentru „nesupunere”. După aproximativ 15 luni în Maroc, am fost transferat la Penitenciarul Ocaña, care se afla în apropiere de Madrid, pentru a-mi executa restul pedepsei. Transferul a fost o binecuvântare de la Iehova. În comparație cu cealaltă închisoare, aici parcă eram în paradis. Aveam un pat, o saltea și cearșafuri. După un timp am fost pus să mă ocup de registrele contabile ale închisorii. Dar, când stai mult timp în închisoare, te simți și singur. Cel mai greu mi-a fost că n-am putut fi împreună cu frații mei de credință.

 Părinții mă vizitau din când în când, dar aveam nevoie de mai multă încurajare. Ei mi-au spus că și alți frați au refuzat să efectueze serviciul militar, păstrându-și astfel neutralitatea. Așa că i-am cerut lui Iehova să trimită măcar un frate la închisoarea în care eram eu. Și de data aceasta, Iehova mi-a răspuns la rugăciunile mele fierbinți, dându-mi chiar mai mult decât am cerut. În scurt timp, trei frați deosebiți, Alberto Contijoch, Francisco Díaz și Antonio Sánchez, au sosit la închisoarea Ocaña. După patru ani de singurătate, mă puteam bucura, în sfârșit, de compania fraților mei. Puteam să studiem împreună și să le predicăm celorlalți deținuți.

 În 1964 am fost eliberat condiționat. Pedeapsa mea de 22 de ani de închisoare a fost redusă la 6 ani și jumătate. Chiar în ziua în care am fost eliberat, m-am dus la întrunire. Călătoria cu taxiul la Madrid m-a costat toate economiile mele, dar am ajuns la întrunire la timp. Cât de bucuros am fost că am putut fi din nou cu frații! Dar nu voiam doar să petrec timp cu ei. Voiam să reîncep cât mai repede pionieratul. Deși poliția încă ne urmărea, oamenii reacționau favorabil la vestea bună și era mult de lucru.

 În această perioadă am cunoscut-o pe Mercedes, o tânără zeloasă, care slujea ca pionieră specială. Mercedes era umilă și dornică să predice oricui. Era bună și generoasă, calități care m-au atras la ea. Ne-am îndrăgostit și după un an ne-am căsătorit. A fost o binecuvântare s-o am pe Mercedes alături de mine.

 La câteva luni după nuntă am fost invitați să slujim în lucrarea itinerantă. Vizitam câte o congregație în fiecare săptămână și mergeam cu frații la întruniri și în predicare. Se formau congregații noi în toată Spania, iar frații aveau nevoie de ajutor și încurajare. Pentru o scurtă perioadă am avut și privilegiul de a sluji ca navetist la filiala Martorilor lui Iehova din Barcelona, care își desfășura activitatea în secret.

 În 1967, guvernul a dat o lege prin care le garanta libertate religioasă tuturor cetățenilor spanioli, iar acum nu mai trebuia să ne desfășurăm activitatea pe ascuns. În 1970, Martorii lui Iehova au fost recunoscuți oficial. În sfârșit, puteam să ne întrunim în libertate, să deținem săli ale Regatului și chiar să deschidem oficial o filială.

 În 1971, eu și Mercedes am fost invitați să slujim ca membri permanenți la noua filială din Barcelona. După un an, Mercedes a rămas însărcinată. Ca urmare, a trebuit să întrerupem serviciul la Betel și să ne dedicăm noii noastre repartiții, aceea de a o crește pe frumoasa noastră fiică, Abigail.

 Când Abigail era adolescentă, filiala ne-a întrebat dacă puteam să ne întoarcem în lucrarea itinerantă. După cum era de așteptat, ne-am rugat cu privire la această decizie și ne-am consultat cu frați maturi. Un bătrân de congregație mi-a zis: „Jesús, dacă filiala te vrea înapoi în această lucrare, trebuie să spui da”. Așa a început o altă etapă a vieții noastre, plină de satisfacții. La început am vizitat congregații din zona noastră ca să putem continua să ne îngrijim de Abigail. După ce a crescut și a ajuns să fie pe picioarele ei, am putut să ne extindem serviciul special cu timp integral.

 Eu și Mercedes am slujit 23 de ani în lucrarea itinerantă. M-am bucurat mult de acest privilegiu, deoarece mi-am putut folosi experiența pentru a-i încuraja pe tineri. Când am slujit ca instructor la unele școli pentru bătrâni și slujitori cu timp integral, am fost cazați un timp la Betelul din Madrid. La 3 km de Betel este râul Jarama, chiar râul în care m-am botezat în 1955. Nu mi-am imaginat niciodată că, după zeci de ani, mă voi întoarce în aceeași zonă ca să-i pregătesc pe tineri pentru responsabilități mai mari în serviciul lui Iehova.

 În 2013 am fost numiți din nou pionieri speciali. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost ușor să trec de la lucrarea itinerantă la pionierat, dar aceasta s-a dovedit a fi o schimbare înțeleaptă. În ultima vreme am avut probleme de sănătate și am suferit chiar și o intervenție chirurgicală complicată la inimă. Și în acele momente a trebuit să mă bazez pe ajutorul lui Iehova și, ca întotdeauna, el nu m-a abandonat. De 56 de ani o am alături de mine pe soția mea, Mercedes, care a fost un partener de nădejde în toate repartițiile mele teocratice.

 Îmi amintesc cu plăcere perioada în care am fost instructor. Și acum văd fețele tinerilor cursanți, dornici să învețe. Asta îmi aduce aminte de tinerețea mea și de entuziasmul pe care l-am avut când mi-am început cariera teocratică. E adevărat, am trecut și prin momente foarte grele, dar am avut și multe experiențe minunate. Până și încercările cele mai grele m-au învățat lecții valoroase, cea mai importantă fiind să nu mă încred niciodată în propria putere. Acestea mi-au dat ocazia să văd mâna puternică a lui Iehova, care m-a întărit întotdeauna, chiar și în cele mai întunecate momente ale vieții. (Filipeni 4:13)