Deși liliecii pot vedea, majoritatea lor folosesc ecolocația pentru a se orienta în întuneric, stabilind distanța la care se află un obiect cu ajutorul undelor sonore. De exemplu, unii lilieci reușesc să deosebească un țânțar de un gândac în funcție de viteza cu care dă din aripi.

 Gândiți-vă: Majoritatea liliecilor produc în laringe vibrații sonore, pe care le emit prin gură sau nări. Cu ajutorul urechilor lor mari, ei detectează ecoul produs de unda sonoră când se lovește de un obiect. Astfel, ei reușesc să-și formeze în minte o imagine tridimensională a mediului în care se află. Liliacul poate stabili locul, înălțimea unui obiect, precum și distanța la care se află acesta chiar și în mijlocul vacarmului creat de alți lilieci.

 Când recepționează ecoul, liliacul trebuie să fie foarte precis, deoarece o eroare de doar o milisecundă (a mia parte dintr-o secundă) îl poate face să-și rateze ținta cu până la 17 cm. În opinia unor cercetători, o precizie mai mare de o milisecundă „pare imposibil de atins”. Totuși, unele experimente au demonstrat că liliecii pot stabili timpul în care se propagă ecoul cu o precizie de 10 nanosecunde (a o sută milioana parte a unei secunde)! Astfel, ei reușesc să calculeze distanța dintre ei și un obiect cu o acuratețe de 1 mm sau chiar mai puțin!

 Cercetătorii au realizat un baston electronic care are la bază principiul ecolocației pentru a-i ajuta pe nevăzători să se orienteze în spațiu și să evite obstacolele, inclusiv cele de la înălțimea capului, cum ar fi ramurile de copaci. „O sursă importantă de inspirație a fost capacitatea impresionantă a liliecilor de a folosi ecolocația”, spun Brian Hoyle și Dean Waters, doi dintre inventatorii așa-zisului „baston-liliac”.

 Ce credeți? Au apărut liliecii și capacitatea lor extraordinară de a folosi ecolocația prin evoluție? Sau sunt opera unui Proiectant?